Când ești condus, poți supune lumea voinței tale. Poți face ca lucrurile să se întâmple, indiferent dacă ar trebui să se întâmple sau nu. Mi-a luat mulți ani să realizez diferența.

În 2012, după ce am părăsit OLX, am renunțat la toate bunurile mele și am pornit ca nomad. Visul meu era să creez un sanctuar off-grid, un loc unde prietenii, familia, fondatorii și căutătorii să se adune, să își imagineze, să trăiască diferit.

La început, am ales Cabarete, în Republica Dominicană. Pe hârtie, era perfect. În realitate, universul șoptea deja altceva. Corupția era implacabilă. Mită la tot pasul. Oaspeții se simțeau neliniștiți sub farmecul rustic. Bolile se răspândeau. Spargerile ne-au zguduit. Un paznic chiar a împușcat un oaspete. Mai târziu, oameni înarmați mi-au invadat grădina. Șapte ani am mers înainte, convinsă că pot învinge orice. Șapte ani am ignorat șoapta: Nu aici. Nu asta.

Până în 2018, m-am predat în cele din urmă. Și în Turks & Caicos, totul a început să curgă. Prietenilor le-a plăcut. Conferințele au înflorit. Am găsit din nou bucurie în padel. Am descoperit că „cel mai bun” adesea strangulează „binele” și că ceea ce poate fi trăit acum bate adesea mirajul perfecțiunii.

Am auzit aceeași lecție când am încercat să construiesc un mare joc video, o fuziune între Age of Empires, Rise of Nations și Kohan. Costurile au crescut în spirală, anii s-au scurs. În cele din urmă, am înțeles: universul îmi spunea ” Treci mai departe”.

Cu cât ascultam mai mult, cu atât semnalele deveneau mai clare.

Acum, în Turks, curentul se clatină. Un vecin construiește ilegal, blocându-mi vederea. Unii se supără pe luminile centrului meu sportiv. Miniștrii obstrucționează proiectele solare pentru câștiguri meschine. Energia se simte grea, stagnantă.

Între timp, Antigua sună. Prim-ministrul însuși oferă scutiri și permise. Comunitatea mă îmbrățișează. Ambasadorul mă plimbă deasupra insulei cu elicopterul, prezentându-mi frumusețea și oamenii ei. Fluxul este inconfundabil.

În același timp, Midas, una dintre companiile mele, crește cu cât îi acord mai multă atenție. Din nou, semnele se aliniază.

Chiar și fiul meu de trei ani a adăugat șoapta lui. Într-o zi mi-a spus că vrea un frățior. Cei mai mulți ar fi râs de asta, dar eu l-am ascultat. Am vorbit despre ce înseamnă asta: bebelușilor le ia timp să crească, să meargă, să vorbească. El a dat din cap și tot a insistat. Și astfel, am pus lucrurile în mișcare.

Șoapte, nu semne de neon

Așteptăm fulgerele: oferta de muncă perfectă, realizarea fulgerătoare, vocea răsunătoare a destinului. Dar viața rareori strigă. Ea vorbește încet. Îți dă un ghiont. Se repetă până când, în cele din urmă, îți dai seama.

Șoaptele care ne scapă

• Sentimentul pe care îl dai la o parte.
• Obstacolul care revine mereu sub o nouă înfățișare.
• Coincidența care pare prea precisă pentru a fi ignorată.

Acestea nu sunt accidente. Sunt invitații.

De ce le ignorăm

Ne agățăm de control. Vrem ca viața să urmeze planul nostru, nu pe al ei. Când nu o face, respingem semnalele ca fiind zgomot. Dar viața este răbdătoare. Șoapta devine un imbold. Un imbold devine un imbold. Ignoră-l suficient de mult timp, iar pământul dispare sub picioarele tale.

Alan Watts a spus odată: suferința nu vine din semnele în sine, ci din rezistența noastră față de ele. Ascultarea înseamnă schimbare, iar schimbarea se simte ca o moarte pentru ego.

Coincidență sau legătură?

Carl Jung a numit-o sincronicitate. Watts a văzut-o ca fiind viața care își amintește de propriul model.

Prietenul care te sună în momentul în care te gândești la el. Cartea care ajunge exact atunci când ai nevoie de mesajul ei. Acestea nu sunt ciudățenii ale întâmplării. Sunt fire ale aceleiași tapiserii în care ești deja împletit.

Universul nu este în afara ta, trimițându-ți indicii de la distanță. Tu ești parte din el. Sincronicitatea este viața care vorbește cu ea însăși prin tine.

Cum să auzi din nou

Nu ai nevoie de magie. Ai nevoie de prezență.

Fiți liniștiți. Observați ce se repetă. Observați diferența dintre a forța și a curge. Eliberați iluzia controlului.

Șoaptele nu cer salturi de credință. Ele invită la pași mici, experimente blânde și conversații întârziate. Urmează-le, iar drumul se dezvăluie piatră cu piatră.

Punctul

Viața vorbește mereu. Nu trebuie să țipe. Șoaptele ei sunt suficiente, doar dacă nu le mai înecați cu zgomot.

Deci, faceți o pauză. Respirați. Privește tiparele. Ai încredere în tragerea care nu te lasă să pleci.

Pentru că adevărul este că universul te-a ghidat tot timpul. Singura întrebare este: vei asculta în sfârșit?